Cheud (Kőd) – jud. Sălaj
Ascunsă într-o pădure din Țara Silvaniei, acolo unde se învecinează județele Sălaj și Maramureș, se află una dintre cele mai misterioase ruine medievale din Transilvania. Cândva ridicându-se deasupra râului Someș cu zidurile-i groase, mănăstirea benedictină de la Cheud se numără printre cele mai vechi construcții gotice din Ardeal.
Mănăstirea benedictină de la Cheud, poarta spre Defileul Țicăului
La doi pași de Strâmtorile Țicăului, la circa 2 km de Cheud, comuna Năpradea, ziduri de piatră străvechi se înalță dintre pomii care le „sugrumă”. Drum nu există până la sit, însă tocmai această izolare îi sporește farmecul și caracterul aproape mitic. Construită din piatră naturală și cioplită, undeva în secolele XII-XIII, fosta mănăstire benedictină avea un rol crucial în Evul Mediu. Chiar și numele localității aflate pe malul opus al Someșului — Benesat — provine de la călugării benedictini stabiliți aici, iar sătenii din zonă se numesc și astăzi „benedici”. Albia Someșului fiind cândva mult mai aproape de platoul împădurit, nici poziționarea mănăstirii nu a fost întâmplătoare.
Mănăstirea benedictină de la Cheud, mai mult decât o biserică
Se pare că, până prin secolul al XVII-lea, pe aici era transportată sarea extrasă de la Ocna Dejului. Astfel, sarea cărată cu plutele spre Satu Mare, apoi spre Tokaj era vămuită la mănăstirea benedictină de la Cheud (la acea vreme Aranyos). Într-un document din 1256, după marea invazie mongolă, Mănăstirea Sfântul Benedict de pe râul Hron, astăzi Slovacia, se plângea însă că drepturile de a încasa vama la Aranyos au fost însușite de nobilime. Potrivit arheologului sălăjean Dan Culic, uzurpatorii laici erau cei din neamul Gutkeled; ultimul rege arpadian, Andrei al III-lea, fiind cel care a confirmat privilegiile acestora în 1292.
Planimetria rectangulară, cu un cor lung și, probabil, un turn-clopotniță impunător deosebeau acest lăcaș de restul bisericilor din acea perioadă. În lucrarea sa din 1887, preotul catolic și istoricul Bunyitay Vince estima dimensiunea navei la 13×7 m, iar grosimea pereților la 1.10 m. Pe-atunci erau încă vizibile inclusiv bazele fostului turn. Acesta amintea și de un capitel cu frunze de stejar, confirmând edificarea în goticul timpuriu. Încă se observă și astăzi inscripțiile meșterului pietrar, un „M” și un „N”, dar și urmele contraforților și ancadramentelor din piatră ale ferestrelor. Abandonate de veacuri întregi, zidurile groase s-au întretăiat cu arborii din jur.
Mănăstirea benedictină de la Cheud și Cetatea Aurită, două monumente distincte
Cu câteva sute de metri deasupra ruinelor benedictine regăsim locul unei cetăți medievale cu care mănăstirea este adesea confundată — Cetatea Aranyos. Cetatea Aurită sau Cetatea Pintii, după haiducul Pintea Viteazul, este menționată fără nume încă din 1246, fiind pe-atunci cetatea lui Pál din neamul Gutkeled. În 1383, fortificația avea deja nume, „Castrum Aranyos in districtu de Zilagy”, și intra în posesia lui Balc, fost voievod al Moldovei, și a fraților săi, Drag și Ioan. Privilegiul fusese acordat de regina Maria a Ungariei la Conventul din Lelesz, amintește scriitorul Petri Mór. Din cetatea botezată, probabil, după razele aurii ale soarelui în care se scăldau zidurile ei, au mai rămas însă doar urmele-i.
Deși mănăstirea benedictină de la Cheud se află pe lista monumentelor istorice din județul Sălaj, nu există nici măcar un indicator care să atragă turiștii. Absurd, având în vedere că fostul așezământ monahal de pe malul Someșului este poate mai vechi chiar și decât Abația Cisterciană de la Cârța!